Oamenii grași nu pot alerga

Dacă aș avea câte 1 ban de câte ori mi s-a spus chestia asta, mi-aș putea permite să le spun acestor oameni să îmi pupe imensitatea dorsală și mi-ar mai rămâne ceva și de un burger. Dar da, conform societății oamenii grași nu pot alerga.

De exemplu, zilele trecute am mai încercat încă o dată să merg la sală. După ce am ridicat câteva greutăți, mi-am încordat mușchii fesieri pentru a-mi rotunji fundul (de parcă de un fund mai mare aveam nevoie) și mi-am tonifiat abdomenul cu nu știu ce instrument de tortură, m-am trezit că vine instructorul la mine, mă trage deoparte și îmi șoptește senzual la ureche:

„Știi, acum urmează să alergăm. Ești OK cu asta?”

Bineînțeles că m-am enervat. În primul rând mă așteptam să îmi spună că s-a îndrăgostit de formele mele și că mă dorește, sau măcar un sărăcăcios felicitări pentru încercare. Dar nu! El a optat direct pentru a-mi spulbera visurile (care la acel punct erau destul de intense și da, îl implicau pe el dezbrăcat) cu această întrebare de 2 bani. Evident i-am spus că nu e nicio problemă. Little did I know.

Mă urc pe bandă și încep cu o alergare ușoară. Nu se întâmplă mai nimic. Și încep să capăt încredere că mă voi întoarce și voi face asta la nesfârșit până când voie deveni olimpică mondială și toată lumea va scrie despre povestea mea de succes.

Așa că am mărit dificultatea, nu cu un pas, nici cu doi, ci cu 4. Și puf, s-a dus visul meu. Sânii au început să îmi sară în toate direcțiile, picioarele s-au apucat să se îndoaie dubios iar fața mi s-a înroșit și am început să scot fum pe gură alături de niște sunete de luptă pe care le-am mai auzit doar atunci când sunt constipată.

La acest moment, pot afirma cu toată încrederea că toată lumea se uita la mine. Iar instructorul , puțin înspăimântat de reacția mea, a venit și a închis aparatul. Nu i-a micșorat volumul de dificultate, nu mi-a aruncat cu apă pe față ca să mă răcorească. Nu. A oprit banda de alergat.

Ce credeți că s-a întâmplat mai departe? Newton o explică cel mai bine: „Un corp rămâne în mișcare lineară cu o viteză constantă , până când și doar dacă o forță externă este aplicată asupra sa.”

Cu alte cuvinte, Gimley în varianta feminină care se pregătea pentru o luptă cu orcii, sau cel puțin cam așa sunam, nu s-a oprit odată cu banda, pentru că 100 de kilograme se opresc greu. Ci a fost oprită de un perete, în timp ce toată lumea prezentă era cu ochii pe mine.

În concluzie, oamenii grași nu pot alerga. Nici dacă vor să impresioneze pe cineva, nici dacă pierd trenul și nici măcar dacă le legi în față o șaorma pe care ar trebui să o prindă. Noi suntem făcuți pentru a parcurge lent distanțe lungi, eventual fără obstacole pentru că nici să sărim nu putem. 

Am decis să mă las de fumat!

Printre rezoluțiile cele mai întâlnite ale anului nou este să te lași de fumat. Și m-am gândit că ar fi o treabă dacă aș îngroșa și eu rândurile nefericiților care într-o lună se vor simți incapabili, inutili, ratați și așa mai departe.

Ce-i drept nu ma aflu printre delăsători pentru că am făcut o rezoluție de anul nou. Nu am rezoluții de anul nou. De fapt, general vorbind, evit să fac vreo schimbare drastică la începutul oricărui an ca mai târziu să nu o pun în baza freneziei rezoluțiilor de anul nou.

Mă las de fumat pentru că acum câteva zile am avut o revelație în timp ce mă îmbrăcam la 3 dimineața să mă duc să iau țigări: dacă cineva m-ar suna în mijlocul iernii la 3 dimineața să îmi spună că o să moară dacă nu merg să îl iau sau dacă nu îi fac ceva ce presupune ieșitul din casă i-aș spune că frigul prezervă corpul și nu o să pută până la primăvară când voi ieși din casă și-l voi găsi.

Apoi mi-am amintit micile atacuri de panică pe care le am atunci când rămân fără țigări și nu am de unde să cumpăr, de ieșirile afară din mijlocul discuției pentru a trage un fum, amenințările cu sancțiuni pentru că fumez în birou, ieșirile din casă în cele mai inoportune momente să merg să îmi cumpăr țigări sau faptul că nu ma merg la cinema că nu dau pauză de țigară, sau oriunde, for that matter, pentru că nu dau pauză de țigară. A, and for crying out loud, nu mai am gust! Ce gurmand care se respectă nu are gust?!

Așa că am decis să mă las de fumat!

Evident, o să îmi lipsească momentele de relaxare, pe care de obicei le marchez cu o țigară aprinsă, țigara împărtășită cu cineva drag, dramatismul exalării fumului de țigară, gesturile ample pe care un singur fum le presupune, expresivitatea țigării, sau alinarea pe care ți-o oferă țigara în orice situație.

Cumva independența mea e mult mai valoroasă decât sentimentul de bine pe care fumatul mi-l conferă. Prin urmare, am decis să mă las de fumat!

Cine conduce lumea?

La întrebarea asta s-a tot încercat să se răspundă, prin urmare există fel de fel de variante: ba Obama, ba China, ba ăia care care scot petrol din pământ, ba calculatoarele, inteligența artificială, multinaționalele, you name it! Dar, aceste multe răspunsuri sunt categorisite pe domenii: politic, social, economic, etc. Ei bine, la nivel universal, Dorel de la IT este cel care conduce lumea.

În spatele oricărui calculator există un it-ist, la fel cum există în spatele oricărei aplicații, site, sau mecanism care folosește o tastatură.

Până și în spatele lui Obama există un Dorel de la IT. 

Obama: Bună! Am vrut să trimit mesaje tuturor militarilor din țară ca să plece la război!
Dorel: Mda... Mai stați vreo zi, două să rezolvăm problema. Până atunci încercați periodic să restartați programul.

2 zile mai târziu...

Dorel: Am făcut sistemul să funcționeze, dar nu vă lasă să trimiteți mesaje. Puteți să le trimiteți unul câte unul de pe telefon.
Obama: E ok. Oricum nu aveam nevoie de petrol.

Desigur, orice multinațională are o aplicație, făcută, evident de IT-iști. De fapt, băieții ăștia conduc organizația aia. Indiferent de decidenți, indiferent de conducători sau de muncitorii de jos, Doreii sunt cei care au grijă ca toate să fie funcționale. Dar pentru că aceștia sunt oameni ( așa cum mai spune șefa mea din când în când) sunt predispuși greșelilor.

Angajat: Bună ziua! Am probleme cu calculatorul.
Dorel: E deschis?
Angajat: Bineînțeles că e deschis. Aplicația mi-a dat pentru a doua oară astăzi o eroare cu numărul...
Dorel: Ați restartat calculatorul?
Angajat: Da. V-am spus am mai vorbit astăzi o dată cu dumneavoastră despre asta...
Dorel: Și ați restartat calculatorul?
Angajat: Da. Și mi-am băgat și de 3 ori pula-n priză și m-am dat de ori cu capul de monitor. In continuare îmi dă o eroare!
Dorel: Mai încercați să restartați calculatorul.

Desigur, atunci când Doreii își dau seama de puterea pe care o au, și de faptul că nu pot fi trași la răspundere, pentru că ce dracu ai face dacă ei ar intra în grevă sau și-ar lua catrafusele și ar pleca, aceștia afișează pe unde pot mesaje de genul „Dacă problema nu este scrisă în aplicație, înseamnă că nu există!”, deschizând astfel un cerc vicios de „-Nu-mi merge aplicația! Nu o rezolvăm pentru că nu este semnalizată în aplicație”.

Ei bine, Dorel, este cel care îți dă net acasă (da, este intenționat pus „dă” acolo). Ați rămas vreodată fără net acasă? Ei bine, întotdeauna unei echipe de experți îi ia cel puțin 3 zile să evalueze problema.

Om fără net: Bună ziua! Nu am net!
Dorel: În zona dumneavoastră este o echipă de experți care evaluează problema.
Om fără net: Dar nu am net de 3 zile...
Dorel: Atunci când problema va fi evaluată, vom trimit cât mai rapid o echipă de muncitori cre să remedieze probelma.
Om enervat fără net: Dom'le, e un fir rupt în fața blocului meu! Trebuie doar să schimbați firul.
Dorel: Acest lucru trebuie constatat și de echipa nostră de specialiști.
Om resemnat fără net: Și cât timp mai stau fără net?
Dorel: În cel mai scurt timp problema va fi rezolvată, în aproximativ o lună...

În definitiv nu contează persoana ta: fie că scrii un proiect important care ar aduce firmei tale miliarde de lei sau ești cel care stă tot toată ziua în fața calculatorului să indexeze pornografia de pe internet, universul tău este controlat de un Dorel care, pentru că a înțeles că lumea depinde de el, nu are chef să își facă treaba. De fapt din cauza Lui copiii din Africa mor de foame.

Tipuri de beţivi

Fiind studentă, crâşme cutreierând drumul mi s-a intersectat cu mulţi oameni cu limba împleticită, ochi sticolşi şi miros de distilerie. De multe ori, eu am fost una dintre ei. Aşa că am decis să vă împărtăşeşsc câteva tipologii de beţivi cu care la un moment dat am împărtăşit un pahar... de apă.

1. Beţivul „Eu nu sunt beat!”

„Eu nu sunt bleat! Abia am băut tlei beri. Nu am nimic! O dată am blăut o sticlă de votkă dintr-o suflare. Nu mă îmbăt atât de replede! Hai să dansăm. Eu ştiu să dansez!”

2. Beţivul dansator

Nu poate lega 3 mişcări una de alta. Ba mai mult, atunci când dansează ai impresia că cu el va începe apocalipsa zombie. De obicei membrele lui se mişcă independent unul de altul.

3. Beţivul deşteptat de curând

Este dovedit ştiinţific, adică ştiu că am citit undeva, nişte oameni de ştiinţă au zis, ăia nu au cum să greşească, e ştiinţă frate, că oleacă de alcool la bord ajută sinapsele cumva şi te face mai deştept. Beţivul deştept vorbeşte despre filosofie şi politică, în cazuri rare chiar de bani. De la beţivii deştepţi a plecat prima teorie a conspiraţiei.

4. Beţivul iubăreţ

El bea ca să agaţe. Din lipsă de curaj sau de mijloace beţivul iubăreţ pupă toate tipele atragătoare din crâşmă sau dacă gaseşte vreo nefericită care nu are chef de asta, îi povesteşte despre toate gagicile care i-au trecut prin aşternuturi, fie ele cunoscute în San Fernando Valley.

5. Beţivul melodramatic

- *Smiorc* Se va termina lumea în curând! O simt în piept. *Smiorc* M-a lăsat iubita acum 6 ani. *Smiorc* De asta o să se termine lumea!

6. Beţivul care sperie vânatul (the creeper)

După câteva beri, ciudatul prinde curaj ca să agaţe o gagică. După ce a scanat clubul şi îşi găseşte o fetiţă, lăsată singură de celalte fete din grupul ei (întotdeauna dintr-un grup de fete) şi pleacă la atac, adică se duce cât mai aproape de ea şi începe să se holbeze. Nu o soabe din priviri ci se holbează. Se holbează şi salivează până când fata, speriată, fuge mâncând pământul în braţele alcuiva, de obicei în braţele lui Don Juan.

7. Don Juan

Odată ce se dezinhibă Don Juan pleacă acasă cu oricine doreşte. De obicei poate dansa şi ingera cantităţi considerabile de alcool, este şarmant şi poate dansa. El este răspunsul la toate dorinţele unei studente de anul întâi abia scăpate din lesa părinţilor. 

8. Beţivul tăcut

Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte, până când atinge limita maximă de alcoolemie. Apoi care dintr-o tăcere mormântală. După câteva pahare mai încolo o parte dintre ei se transformă în creeperi.

9. Beţivul somnoros

*zzzZZZzzz* De obicei se trezeşte cu un falus desenat pe frunte cu markerul permanent. 

10. Beţivul haios

Odată ce le-ai băgat ceva în sistem, omul oarecum plictisitor se transformă într-un adevărat one man show. Din păcate, nu poţi să îl ţii într-o permanentă stare de beţie aşa că dimineaţa îşi pierde farmecul. Haiosul este un fel de Cenuşăreasă a beţivilor.

11. Beţivul „Prima dată”

Auzi des de la ei „Beau banii din primul salariu”, „Am trecut primul examen”, „Am omorât primul om”. Glumesc!

12. Beţivul corporatist

Vine în club în costum pentru că a plecat direct de la birou. Îşi calculează dinainte câţi bani are şi câte pahare îi trebuie ca să se îmbete. Odată ce s-a îmbătat nu dansează ca să nu îşi transpire costumul şi vorbeşte despre şeful lui, care cel mai probabil îi face viaţa imposibilă şi de plannerul care îl nemulţumete.

13. Beţivul violent

El îl poate bate pe Chuck Norris. Atât.

14. Beţivul student

Nu are bani. Se împrieteneşte cu oricine ca să îi cumpere bere. Bea întotdeauna ce e mai ieftin şi mai tare.

15. Beţivul „de mâine nu mai beau”

Hai să fin serioşi, de la un punct anume al serii, toţi suntem acest beţiv.

Numb

Lumea în jurul meu se mișcă cu o vitează incredibilă. Se scandează, se urlă, se aleargă. Oamenii își țipă părerile, nu le vorbesc, nu le comunică, e un strigăt continuu, un urlet a unei haite de câini la lună plină.

Agenda publică este încărcată de probleme care într-un fel sau altul ne vor afecta viitorul. Toți au ceva de spus despre asta, pentru că că sunt despre viața copiilor noștri sau siguranța copiilor noștri. Este fascinant cum atunci când ne sunt puse în pericol progeniturile, urmașii, ne mobilizăm să strigăm în gura mare ce vrem: un viitor sigur pentru ei.

Nimeni n-a crâhnit atunci când s-a pus în discuție sacrificiul personal, însă atunci când s-a vorbit despre o posibilă punere în pericol a bunăstării fizice a progeniturilor noastre nu s-a stat pe gânduri și oamenii au ieșit în stradă pentru a schimba gândul politicienilor... mai slabi de înger.

De fapt, întreaga agendă ecologistă are la bază salvarea lumii de mâine. Te-ai săturat să respiri gaze de eșapament, i-ați mașină eco friendly, nu te va ajuta cu aerul de azi, dar dacă în 50 de ani toți își vor lua mașini eco friendly, atunci, poate, vei respira aer curat. Dacă azi reciclezi, copiii tăi vor trăi într-o lume mai curată. Hai să salvăm nu știu ce animal, pentru ca ai noștri copii să-l cunoască. 

Desigur aceste enunțuri sunt corecte, în sensul logic al problemei. Ce nu îți spun ecologiștii însă, sunt celelalte variabile, care schimbă întru totul sensul raționamentului. Aerul va fi mai curat dacă vor fi remediate scurgerile de gaze nocive de la coloșii industriali, va fi mai curat doar dacă reciclezi în adevăratul sens al cuvântului, nu dacă vei despărți plasticul de sticlă, pentru că șansele sunt ca acestea să fie aruncate în ocean sunt mari, ceea ce afectează cu siguranță peștișorul colorat care se plimbă liniștit prin apă.

Ei bine, aceeași problemă e și cu Roșia Montană. Într-adevăr cianura nu e bună nici pentru mediu nici pentru locuitorii săi. Însă banii câștigați din exploatarea aurului de la Roșia nu ne-ar rezolva problemele societății de acum? Poate chiar s-ar investi în educație, iar copiii de mâine vor găsi o soluție pentru estomparea lacului cu cianură rămas în urma exploatării. Sau poate se va investi în cercetare și vom fi cei care vom găsi leacul împotriva cancerului, iar zarva din Piață ar fi inutilă dacă nu ne-am mai putea îmbolnăvi.

Desigur, mai este o variantă. De ce nu se face presiune pentru stabilirea unor cerințe exigente în privința prezervării mediului și ecologizarea minei de către cei care investesc acolo? 

Pentru că e mai ușor să ieși în stradă să strigi ceva, decât să fii curajos și să îți asumi un risc informat.

Ziceam că sunt mai multe probleme pe agenda publică care stârnesc scandări în piața publică. Altă problemă cu care se confruntă societatea actuală, din aceeași lipsă de curaj, care încep să cred că ne caracterizează cultura, este cea a câinilor maidanezi, problemă care a ieșit din anonimat după ce un copil a fost omorât de câini. Ce vă spuneam, tot la cei mici se ajunge.

S-a hotărât, în forurile mai sensibile care dețin puterea decizională că aceste ființe trebuie să moară. E ușor să omori câini, pentru că ei nu au glas care să îi apere. ONG-urile spală bani cu ei, nu îi ajută. Astfel, în loc să li se ofere șansa la viață în mijlocul unei familii, desigur, trecuți prin ecarisaj, s-a hotărât prin comun acord, la presiunile pieței publice, că ar trebui omorâți, fără niciun resentiment.

La auzul rezoluției iar voci, iar țipete, iar scandări. Soluții? Niciuna. 

Și stau cu urechile descoperite și caut o voce a rațiunii, o șoaptă, deschid ochii larg și caut zbuciumul împotriva pieței, a vocii publice, și deschid gura și spun că trebuie să ne asumăm riscuri, pentru că fără ele suntem o societate care nu va supraviețui evoluției. Ne-am asumat un risc și am doborât un zid căutând libertatea, iar atunci când am găsit-o am căzut în genunchi și am plâns pentru că a însemnat responsabilitate.

Dar îmi aud ecoul și mă întorc la starea mea de letargie, pentru că nu a venit timpul maturizării, încă mai copilărim.