Despre mâncare...

Papă mamă!
Papă tot, ca să te faci mare!

Vin dintr-o familie care, pe vremuri de mult împușcate, a mâncat adidași de porc. Prin urmare, pentru părinții mei, mâncarea e destul de importantă. Eu un fel de „scop în viață”. Se trezesc dimineața cu gândul la ce or să gătească, când își beau cafeaua manancă ciorbă și gătesc cam pentru un batalion de armată,  deși 3 sferturi aruncă.

Și eu am crescut în aceași cultură, sub pretextul avionului când eram mică și, pe măsură ce am crescut, a lui „papă mamă, ca să te faci mare!” Și mare m-am făcut! Poate îndemnurile mamei nu au avut o pondere foarte mare în ceea ce privește silueta mea de acum cât, cu siguranță, a avut educația cu privire la mâncare pe care am primit-o.

Iar treaba asta cu educația ține ascunși o grămadă de indivizi supraponderali sau cu probleme digestive. De fapt, cam asta e problema. The 90s kids au fost îndopați doar pentru că a existat pe piață. Nu s-a mâncat pentru a fi sătul, ci pentru a se consuma. Ce-i drept, nu aș putea să cred că bunicii noștrii își înfometau copiii, dar cu siguranță nu aveau o gamă atât de largă de alimente pentru a-i hrăni.

Evident, sunt și alte perspective de pus în balanță, cum ar fi noutatea dar și ușurința cu care se puteau procura. Dar nu deapre asta vreau să vorbesc.

Ci despre cultura mâncării pe care au primit-o o mare parte dintre copiii anilor 90. Și această cultură se poate rezuma cu ușurință la: mult și cu de toate.

Motivul? Mâncarea multă era un indicator de bunăstare. De câte ori n-a făcut mama de revelion paișpe feluri de mâncare pe care nu le-a mâncat nimeni, ca să nu zică invitații că suntem săraci? Avuția era pusă pe masă, nu admirată sau sugerată de știu eu ce.

Iar această mentalitate s-a perpetuat. Acum, ori de câte ori dau vreo petrecere și îi spun mamei că o să comand vreo pizza urlă la mine că o fac de râs, că lumea o să spună că nu m-a crescut bine că nu dau 10 feluri de mâncare.

Ah, și că tot vei vorba de mama... Știți care e prima întrebare pe care mi-o pune când îi răspund la telefon? „Ce-ai mâncat?”. Pfff... nu pot descrie reacția ei când răspund „nimic”.

Ce-i drept, eu nu am preluat această ideologie. Nu trăiesc ca să mănânc, mănânc ca să trăiesc. Totuși mi-a fost greu să schimb doctrina în care am fost educată. Iar unele remiscențe au rămas. E ca și cum ai trece de la socialism la liberalism. Uneori îți dorești să ai asigurare de sănătate plătită de stat. Așa și eu. Din când în când mă uit în coșul de supermarket și mă gândesc: eu niciodată n-am să mănânc așa ceva. Dar tot le cumpăr.

De fapt de ce mă plâng? Fac parte dintr-o societate consumeristă. Ar trebui să cumpăr. Dar, oare, să consum atât de mult? Poate ce m-a învățat mama, m-a învățat de bine. În final, „C'mon pigs of western civilization, eat more!" - Allen Ginsberg